Cum terapia mea anti-net funcţionează ca şi cura de slăbit cu îngheţată... am revenit la postat. Tadaaam! Şi pt că ziua de azi a fost în plin spirit al primului album The Cure, today la powerplay avem... Plastic Passion. Melodia a fost un b-side a binecunoscutului single Boys Don't Cry lansat în 1979 şi are un ritm de te face să te învarţi şi să ţopăi ca un dement în mijlocul camerei cu ochii pironiţi în tavan.
Caut. Caut de mult. Caut un film sa ma scoata din amorteala. Aspteptam transformarea intr-o placa rece si lucioasa de marmura. Si apoi am vazut 8 femmes... Exceptional! Cinema-ul francez nu da gres nici de data asta. Si nici François Ozon.
Un scenariu genial? N-as spune. Am invatat deja ca nu asta e elementul definitoriu al unui film bun. Dar ce atmosfera, ce personaje, ce decoruri, ce femei... Si unde sunt femei laolalta, apare si invidia, tradarea, rautatea, dar si pasiunea. Pasiunea pentru alte femei, pasiunea pentru barbatul alteia, pasiunea pentru bani, pentru rang, si alte tipuri de pasiuni. Si unde exista atata pasiune, exista si multa suferinta.
O femeie fatala are trupul facut pentru placere, mintea pentru pacat si sufletul... pentru suferinta. Sau "Il n'y a pas d'amour heureux...", dupa cum canta Danielle Darrieux in final.
O singura curiozitate: Care a fost favorita voastra?
. Cu cat cunosc mai muzica cu atat imi dau seama cat de habarnista sunt in domeniu... Echo & The Bunnymen, o formatie recomandata de un coleg de faculta, Gabi, un fel de enciclopedie de muzica ambulanta. Pacat ca nu are blog, pentru ca sigur am avea o groaza de invatat de la el... De acum o sa fac o rubrica "gabi recommends" unde o sa postez muzikii de a lu nea Gabi.
[Echo & The Bunnymen - Ocean Rain]
Echo & The Bunnymen, o formatie englezeasca din curentul post-punk ce si-a pus pirostiile prin jurul anului 1978. Primul succes in mainstream l-au avut in 1983, odata cu lansara albumului Porcupine, atingand locul2 in UK Album Chart. A urmat apoi Ocean Rain in 1984, clasat pe locul 4 in UK, album considerat "the band's masterpiece".
Si asa o duceau ei bine si frumos, scotand album dupa album, cand solistului Ian McCulloch i-a venit ideea de a parasi formatia in 1988. Inlocuit de Noel Burke, formatia n-a mai putut egala succesul anterior. Solistul se razgandeste in 1997, se reunesc, si formatia isi continua drumul parasit cu un deceniu inainte. Astfel, anul acesta urmeaza sa lanseze albumul The Fountain.
Ar fi trebuit sa scriu asta cam acum o luna de zile, cand era vremea aia ploioasa si rece, si cand, de fapt, a inceput sa imi placa Thom. N-am avut chef.
Am neglijat mult timp albumul lui solo pt simplul motiv ca nu puteam asculta din Radiohead mai mult de 5 piese consecutiv. Am ascultat sumar si The Eraser, dar mi se parea un sir nesfarsit de miorlaituri. Acum a devenit unul dintre albumele mele preferate. E fantastic cat de mult depinde momentul si starea in care asculti ceva.
Si desi tot nu pot asculta Radiohead, pot sa spun cu mana pe inima ca Thom Yorke e un fel de geniu. Am vazut niste live-uri, si oau... cum a reusit sa transpuna sunetele electronice de pe album pe chitara acustica, cat de patruns canta, cum arata ca un mic soricel plouat... just lovely!
Thom Yorke makes me feel like a little happy alien in this big strange world...
Black Swan a fost melodia care m-a fermecat instant. Apoi au urmat si The Eraser, And It Rained All Night si Harrowdown Hill. Ufff, ce album...
