.
Datorita fascinatiei pe care mi-o creaza cultura franceza, am dat si eu aseara pe la
Festivalul de film francez. Film vizionat:
Nathalie... Un film nici prea grozav, nici prea banal, nici imprevizibil, nici plicitsitor. I-as zice mai mult un "film de atmosfera". Impresioneaza prin eleganta, rafinament, putina ambiguitate, romantism pe ici pe colo si multa senzualitate.
Ideea filmului - chiar interesanta... : O femeie ajunsa pe la 40 de ani(
Catherine), doctor ginecolog, ducand o viata anosta impreuna cu sotul ei, si avand indoieli asupra fidelitatii acestuia, decide sa angajeze o prostituata
(
Marlene), pentru a-i seduce sotul, prin intermediul careia isi doreste sa obtina cat mai multe detalii cu privire la viata sexuala si fanteziile acestuia. Marlene va juca rolul unei fete obisnuite, si se va prezenta cu numele de
Nathalie.
Dar implementarea ideii... cam lasa de dorit: Modul in care Nathalie povesteste in detaliu scenele erotice dintre ea si sotul lui Catherine aduc a lecturari de pasaje din romanele siropoase ale lui Danielle Steel sau Sandra Brown. Istorisirile par putin nenaturale, si facute cu prea mult tam-tam, ceea ce pe mine m-am cam adus la o stare de saturatie la un moment dat. Eram chiar curioasa de sexul scenaristului. Tare as fi zis ca era o femeie. Oarecum.... Scenariu e facut in colaborare cu 2 barbati si o femeie:
Anne Fontaine, care este si director al filmului. That makes sense...
Pe parcurs, cele doua devin foarte apropiate, Marlene reusind sa o scoata pe Catherine din rutina zilnica, retrezindu-i pofta de a experimenta senzatii noi. Mi s-a parut geniala ideea mentionarii a
Joy Division, de catre un tip ambiguu cu care Catherine avusese o aventura. Si melodia
"Boogie Street" a lui
Leonard Cohen a picat cum nu se putea mai bine.
Finalul m-a dezamagit putin. A fost banal. Eu personal, mi-as fi imaginat infiriparea unei povesti de amor intre cele doua eroine, sau macar intre Marlene si sotul Catherinei. In fine... poate am o imaginatie prea bogata:P
Oricum, filmul merita vazut macar pentru cele doua prezente feminine fascinante: pentru eterna eleganta si aerul misterios al lui
Fanny Ardant (Catherine), si pentru melancolia privirii si suavitatea
Emmanuellei Béart (Marlene). Rafinamentul si discretia activitatii localului in care lucra Marlene sale este iarasi de remarcat. Tipic frantuzesc...
Per total as zice ca a fost un film interesant, placut... Am observat totusi un fenomen interesant la cinematograf: Mare parte din cei care ieseau de la film se chinuiau sa isi etaleze (dupa puterile si accentul lor) vastele cunostinte la fraceza... Propun sa mai fie si un festival al fimului romanesc, sa-si revina oamenii din snobism, nu de alta:P
Simt nevoia sa spun 
